Rădăcina conflictului şi urii femeii faţă de femeie

Zilele acestea am contemplat asupra conflictului şi urii femeii asupra femeii. M-am întrebat oare ce le mişcă pe femei să desconsidere şi să urască alte femei şi să evite spaţiile unde femeile se pot privi şi primi cu blândeţe unele pe altele? M-am întrebat, oare de unde vine această rană, care ar putea să fie rădăcina?

Scrierile străvechi nu vorbesc neapărat despre o „rană” specific feminină. Rivalitatea, invidia și ura fratricidă apar la fel de violent şi între bărbați: Cain și Abel, Set și Osiris, Romulus și Remus. Ce este diferit, este modul de manifestare, forma: conflictul masculin în mituri se manifestă prin vărsare de sânge și cucerire de teritoriu, conflictul feminin se manifestă prin oglindire, exprimare, excludere și fertilitate.

În mitul lui Eris, se spune că la nunta lui Peleu cu Thetis, Eris, singura zeiță neinvitată, aduce un măr de aur pentru „cea mai frumoasă” zeiţă prezentă, trezind astfel discordie între Hera, Atena și Afrodita, suveranitatea, înțelepciunea şi iubirea. În cazul acesta mecanismul care aduce conflictul este creat de excludere, excluderea lui Eris şi în măsură egală de introducerea acestui principiu superlativ artificial de „cea mai”.

Astfel, o primă rădăcină a conflictului feminin stă în această idee a existenţei unei poziţii unice şi astfel limitate, de „cea mai”. Şi acolo unde valoarea feminină este definită ca poziție limitată (o singură aleasă, o singură frumoasă, o singură moștenitoare a binecuvântării pântecului, s.a.m.d), sororitatea devine imposibilă.

În Geneză găsim povestea lui Iacob care o iubea pe Rahela, însă tatăl fetei îl căsătoreşte mai întâi cu sora ei mai mare Lea. Lea este fertilă şi îi naşte lui Iacob copiii însă Iacob o iubeşte pe Rahela.; Rahela este iubită însă pântecul ei nu poate naşte copiii. Fiecare dintre cele două surori posedă exact ceea ce-i lipseşte celeilalte. Invidia aici apare ca fiind durerea unei jumătăți care își vede mereu propria lipsă întrupată şi trăită în cealaltă.

În mitul lui Lilith şi al Evei, Lilith refuză supunerea și pleacă, Eva rămâne și e blamată pentru cădere. Femininul devine astfel tăiat în două: pe de o parte sălbatica exilată și pe cealaltă cea cuminte-vinovată. Fiecare femeie poartă de atunci ambele arhetipuri, şi când întâlnește în alta ceea ce în ea a fost interzis, reacția nu e admirație, ci ură pentru cea care face liber ceea ce ea a plătit scump ca să nu facă.

Femininul arhetipal este, în cosmologiile străvechi, principiul unificator: Shakti, Sophia, Shekhina, Mama Neagră, apele primordiale dinaintea formei. Miturile gnostice spun că Sophia a căzut din Pleroma și s-a fragmentat în lume iar misiunea creației este re-adunarea scânteilor ei.

Privind prin natura principiilor, suferința specifică a unui principiu este întotdeauna inversul darului său:
Principiul care unește suferă prin separare.
Principiul care oglindește suferă prin comparație.
Principiul care conține și hrănește suferă prin frica de a nu avea destul.

Ura femeii față de femeie este, în această cheie, unitatea care se atacă pe sine pentru că nu se recunoaște. Nu e ură de celălalt, e ură de sine proiectată pe cel mai fidel purtător de chip asemănător. Invidia se aprinde exact acolo unde recunoașterea este posibilă. Nu invidiezi ceea ce e străin; invidiezi ceea ce vrei să fie al tău, adică ceea ce, la nivelul sufletului, este deja al tău, dar neîntrupat.

Prima femeie pe care sufletul o întâlnește când se întrupează este mama. Dacă acolo iubirea a fost condiționată de comparație, fiecare femeie întâlnită ulterior devine o retrăire a acelei judecăți. Multe rivalități între femei sunt dialoguri neterminate cu mama. Ca să fii primită de ea ai renunțat la ceva: la voce, la corp, la ambiție, la dorință. Femeia care nu a renunțat te insultă prin simpla ei existență, pentru că îți dovedește că prețul plătit era negociabil. Din acest cerc al suferinţei nu poţi să ieşi prin simplă voinţă. Ieşirea ne este arătată în mitul Inannei şi a surorii ei Ereșkigal.

Inanna, regina cerului, coboară în Infern la sora ei, Ereșkigal, regina morții. La fiecare din cele șapte porți i se ia câte un veșmânt, până rămâne goală. Ereșkigal o privește cu „ochiul morții” și o atârnă în cui, cadavru, trei zile. Mitul spune foarte clar că cele două sunt o singură zeiță despicată. Ereșkigal urlă de durerea nașterii la care nimeni nu e martor, suferința ei este neauzită şi nevăzută, iar ura ei este forma pe care o ia durerea ei neînsoțită. Inanna nu se poate întregi fără să coboare la sora ei. Vindecarea Innanei vine atunci când doi mesageri creați din murdăria de sub unghia zeului fac ecou la geamătul lui Ereșkigal: „Vai, măruntaiele tale!” și Ereșkigal, pentru prima oară văzută, dăruiește viața înapoi. Durerea cere să fie văzută înainte să-şi dăruiască darul.

În Legea întregului, ceea ce rănești în altă femeie rămâne rănit în tine, pentru că sunteți același trup al Zeiței. De aici gravitatea specială cu care tradițiile tratează blestemul, bârfa și „ochiul rău” între femei, ele sunt considerate auto-vătămări. În Legea Supraabundenţei, rivalitatea presupune existenţa unui cosmos al lipsei. Însă în ordinea divină nu există „cea mai frumoasă”, există o singură Lumină în infinite chipuri, și niciun chip nu îl anulează pe altul.

În toate marile tradiții, în moduri diferite se spune același lucru: Zeița nu se întrupează într-o femeie, ci între femei. Ea apare în spațiul dintre ele, în întâlnirea Mariei cu Elisabeta, unde pruncii tresaltă și amândouă profețesc; în cercul plângătoarelor de la mormânt; în colegiul vestalelor; în cele nouă muze care nu concurează între ele. De aceea conflictul dintre femei este resimțit atât de puternic metafizic, el nu strică doar o relație, ci împiedică o epifanie, câmpul în care Ea s-ar putea coborî rămâne nedezvăluit.

În Proverbe 8, Hokhmah, Înțelepciunea , vorbește la persoana întâi, feminin, ca o entitate pre-cosmică ce se joacă înaintea lui Dumnezeu și își găsește bucuria „printre fiii oamenilor”. în Cartea Înțelepciunii lui Solomon 7, Înţelepciunea este „suflarea puterii lui Dumnezeu, oglindă neîntinată”, care „trece în sufletele sfinte”.

Avem deci în textele străvechi un principiu feminin, co-etern cu Dumnezeu, prin care lumea se face și care caută sălaș în lume. Mai târziu, Filon din Alexandria o dublează cu Logosul și începe s-o subordoneze masculinului.

Rădăcina cuvântului Shekhina, ș-k-n, înseamnă„a sălășlui”. În literatura rabinică timpurie, Shekhina e pur și simplu un substitut reverențios pentru Prezența lui Dumnezeu, fără gen mitologic, deși cuvântul e gramatical feminin.

În Talmud găsim:
Megillah 29a: „Oriunde au fost exilați israeliții, Shekhina a mers cu ei în exil.” Dumnezeu se auto-exilează din iubire.
Sotah 17a: „Bărbat și femeie, dacă sunt vrednici, Shekhina locuiește între ei.” Prezența divină se naște în spațiul dintre doi.
Sanhedrin 46a: la suferința criminalului executat, Shekhina strigă: „Mă doare capul, mă dor brațele.” Ea simte în trup durerea lumii.

În Zohar a zecea sefirah, Malkhut, Regatul, este Shekhina, și primește o sută de nume: Luna, Marea, Grădina, Livada de meri sfinți, Fântâna, Rahela, Knesset Yisrael, Adonai, Mireasa, Matronit(a), Pământul, Piatra din capul unghiului.

Trăsătura ei definitorie: nu are lumină proprie. „Nu are nimic al ei”, e vasul, oglinda, primitoarea. Toate celelalte nouă sefirot se varsă în ea, iar prin ea, și numai prin ea, revărsarea (shefa) ajunge în lume. Ea este pragul: fața lui Dumnezeu întoarsă spre creație și fața creației întoarsă spre Dumnezeu.

În ebraica rabinică, unul dintre numele lui Dumnezeu este HaMakom, adică Locul. Atunci când cineva moare, celor rămaşi li se spune: „Locul să vă mângâie.” Astfel, omul îndurerat îşi găseşte consolarea în Spaţiul care este Dumnezeu.

În Exod 25:22 Dumnezeu spune: „Să-mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor.”

Există un grup de femei în mitologia greacă care coexistă fără urmă de rivalitate, acestea sunt Graţiile. În toate reprezentările ele se ţin de mână în cerc şi dansează. Graţiile sunt trei surori, ele se numesc: Strălucirea, Bucuria și Înflorirea. În cerc, fiecare are locul ei, nici în faţa şi nici în spatele alteia, nici mai sus şi nici mai jos. În cerc, nu există ierarhie, există doar spaţiu, ascultare, primire, dăruire şi curgere. 

Graţiile simbolizează cel mai bine ceea ce se-ntâmplă într-un cerc de lucru Yoni Constellation, spaţiul sacru primitor pentru femei.

Mai sunt câteva zile până la singurul Atelier Yoni Constellation de anul acesta, găseşti detaliile aici: Yoni Constellation.