Vocea Femininului

Fiecare moment prezent deschide oportunităţi de creştere şi conştientizare, chiar dacă ne trăim viaţa sub dominanţa timpului. Pentru mine Nodurile lunare reprezintă poate cei mai subtili indicatori ai destinului personal şi colectiv. Am realizat la un moment dat că trăiesc mai intens tranzitul nodurilor decât tranzitul Soarelui, poate pentru că în inima Nodurilor Lunare pulsează principiul feminin. Luna, cu energia ei blândă și schimbătoare, ne amintește de receptivitate, de ciclicitate și de legătura noastră profundă cu emoțiile. Pe parcursul tranzitului Nodurilor, suntem invitați să ne deschidem inimile, să ascultăm vocea interioară și să ne conectăm cu sursa noastră autentică de putere interioară – acea forță tăcută, dar de neclintit, a principiului feminin.

Tranzitul Nodurilor Lunare este un dans cosmic ce ne invită să ne reconectăm la sursa noastră interioară, la acea înțelepciune blândă pe care o purtăm în suflet. Este o ocazie de a ne onora trecutul, de a ne asculta intuiția și de a păși cu încredere spre viitor, ghidați de principiul feminin al receptivității și al renașterii. Zilele acestea Nodurile Lunare traversează Cheile Genelor 22 (Dezonoare - Bunăvoinţă - Graţie Divină) și 47 (Opresiune - Transmutare - Transfigurare) în linia 1, linia care reprezintă fiinţa, individul, identitatea, siguranţa, încrederea sau frica şi reprimarea ca rană.

Cheia 22 reprezintă „marea mamă” arhetipală, misterul care permite creației să existe, să se transforme și să se vindece. În plan spiritual, Cheia 22 ne amintește că fără această forță feminină, orice sistem, oricât de perfect, rămâne lipsit de profunzime, de blândețe, de puterea de a transcende și de a alchimiza suferința. Astfel că în aceste zile, prin propriul meu proces de vindecare am contemplat şi am simţit în mine rănirea profundă a femininului de-a lungul timpului, mai ales cu accent pe reprimare sau sufocarea adevărului interior și a propriei expresii;

Strigătul adânc pe care l-am auzit într-o noapte spunea şoptit: "Mă simt blocată şi fără cale de ieşire". Mama mea s-a simţit aşa de mai multe ori de-a lungul vieţii ei: când a vrut să înveţe şi familia nu a putut să o susţină financiar, când nu a vrut să se căsătorească şi familia a pus presiune pe ea să o facă, când m-a născut pe mine şi nu a mai putut divorţa de tatăl meu pentru că familia ei nu a vrut să o primească înapoi acasă cu copil.

La rândul meu şi eu m-am simţit blocată şi fără cale de ieşire de multe ori şi totuşi mereu am găsit o cale de ieşire. Toată viaţa am învăţat, fără să ştiu că învăţ şi pentru mama. Am divorţat la 24 de ani fără să ştiu că divorţez şi pentru mama. Ştiam de mică că voi veni în Bucureşti, fară să înţeleg că urmez calea bunicului meu care a venit 300Km pe jos în Bucureşti la 14 ani. Şi oare pentru câţi alţii din neamul nostru facem lucruri? Pentru câte femei din neamul meu care n-au avut pe nimeni aproape să le asculte vorbesc şi scriu aceste rânduri?

Există o rană subtilă, dar profundă, care se insinuează în viața multor femei încă din primele clipe ale existenței lor: rana de a nu fi cu adevărat primite. Este o durere care nu are mereu cuvinte, dar care se simte ca o apăsare, ca o tristețe nedefinită, ca o senzație de „nu aparțin”, „nu contez”, „nu sunt suficientă, așa cum sunt”.

Unele femei poartă această rană din cauza contextului în care s-au născut: poate familia nu era pregătită să aibă un copil, poate perioada era dificilă, poate părinții erau prea tineri, prea ocupați, prea speriați. Poate apariția lor a adus cu sine griji suplimentare, certuri, resentimente nespuse. Chiar dacă nimeni nu le-a spus vreodată „nu te-am dorit”, sufletul copilului simte, cu o acuratețe extraordinară, când nu este întâmpinat cu brațele deschise, când nu există spațiu, bucurie, liniște în jurul venirii sale pe lume.

Alte femei au simțit, încă din primele zile, că au dezamăgit așteptările părinților. Că, poate, familia și-ar fi dorit un băiat, nu o fată. Că, în loc să fie întâmpinate cu sărbătoare, au fost întâmpinate cu suspine, cu dezamăgire, cu o tăcere apăsătoare. Chiar dacă părinții au făcut tot ce au putut mai bine ulterior, acea primă impresie, acea primă reacție, lasă o amprentă nevăzută, dar vie.

Rana de a nu fi primită nu rămâne doar un ecou vag al copilăriei. Ea devine, adesea, nucleul în jurul căruia se construiește întreaga identitate a femeii. De aici pornesc multe dintre fricile, nesiguranțele, lipsa de încredere în sine. Femeia care nu s-a simțit dorită sau acceptată, va căuta toată viața validarea, iubirea, apartenența. Va face eforturi uriașe să fie „bună”, să nu deranjeze, să nu fie o povară, să merite locul pe care îl ocupă în lume.

Această rană se manifestă subtil: teama de a cere ajutor, sentimentul că trebuie să muncești mereu mai mult, că trebuie să demonstrezi, că nu ai voie să greșești, că nu ai voie să ocupi prea mult spațiu. Poate apărea anxietatea, perfecționismul, tendința de a te sacrifica pentru ceilalți, convingerea că nu meriți lucruri bune. Poate apărea chiar refuzul succesului sau al fericirii, ca și cum, în subconștient, nu ai dreptul la ele. Chiar și în relațiile de iubire, rana de a nu fi fost primită se reflectă în frica permanentă de abandon, în tendința de a alege parteneri indisponibili emoțional, în nevoia exagerată de a fi pe plac, de a fi „perfectă”, pentru a nu pierde iubirea atât de mult dorită.

Dacă privim în spate, în istoria umanității, războaiele au fost, de cele mai multe ori, relatate prin prisma bărbaților: eroi, soldați, strategi. Dar, dincolo de front, în tăcerea caselor pustiite, în spaima nopților fără veste, femeile au dus un alt război. Un război al supraviețuirii, al apărării de abuzurile cotropitorilor, al păstrării unei aparențe de normalitate pentru copii, al rezistenței în fața pierderii, al durerii fără cuvinte.

Aceste femei nu au avut niciodată luxul de a-și exprima durerea. Au trebuit să adune bucăți de viață din ruine, să caute hrană când nu era nimic de mâncare, să-și aline copiii când nu știau dacă soțul sau frații lor se vor mai întoarce vreodată. Au trebuit să-și înăbușe lacrimile, să nu arate slăbiciunea, să fie stâncă atunci când sufletul le era zdrobit.

Trauma războaielor nu s-a oprit la generația care a trăit-o direct. S-a transmis, nevăzută, de la mamă la fiică, sub forma unor frici nedefinite, a unui sentiment difuz de nesiguranță, a unei nevoi profunde de control sau, dimpotrivă, a unei resemnări tăcute. Copiii crescuți de mame traumatizate poartă în ei, fără să știe, urmele acelor nopți de spaimă, ale foametei, ale pierderii. Astăzi, multe femei simt o teamă pe care nu o pot explica. O anxietate care apare din senin, o nevoie de a verifica dacă totul este în ordine, dacă toți cei dragi sunt bine. Reacții disproporționate la evenimente minore, dificultatea de a avea încredere în viață, de a se relaxa cu adevărat, de a se bucura fără grija zilei de mâine. Toate acestea sunt, de multe ori, ecouri ale unor traume străvechi, moștenite inconștient, ca o șoaptă care se strecoară în ADN-ul nostru.

Bunicile și străbunicile noastre nu au avut cu cine vorbi despre durerile lor. Nu au avut terapie, grupuri de sprijin, nici măcar vocabularul necesar pentru a-și numi suferința. Și-au închis durerea în piept, au dus-o mai departe, ca pe un sac greu, și au transmis-o, involuntar, copiilor lor. Fiecare poveste nespusă, fiecare lacrimă nerostită, fiecare vis abandonat a devenit o cărămidă în zidul tăcerii pe care îl duc cu ele generațiile de femei. Adesea, aceste femei și-au crescut fetele în spiritul fricii: „Visele nu-ţi dau de mâncare, pune mâna pe muncă sau pe carte”, „Fii cuminte, să nu ne faci familia de ruşine”, „Să nu ai încredere în nimeni”. Fără să vrea, au transmis mai departe neliniștea, îngrijorarea, îndoiala și neîncrederea în oameni şi în lume.

Apoi, în multe familii, încă din copilărie, fetele primesc, uneori subtil, alteori cu brutalitate, mesajul că vocea lor nu contează. Că dorințele, visurile, întrebările lor nu au loc la masa la care se iau deciziile. Fetele cresc astfel învățând să nu deranjeze, să nu ceară prea mult, să accepte. Tăcerea devine o armură, dar una care apasă greu pe umeri, care, în loc să protejeze, sufocă încet cu un val greu de tristeţe. În aceste familii, fiecare încercare de a ieși din tipar – o opinie exprimată, un vis care nu se potrivește cu așteptările, o nevoie de libertate – este întâmpinată cu admonestări, ironii sau chiar cuvinte tăioase: „Ştiu eu mai bine ca tine...” sau „Așa se face, așa trebuie!”. Și astfel, încetul cu încetul, fetele devin femei care nu știu să spună „nu”, care nu-și ascultă vocea interioară, care ajung să creadă că nu sunt suficiente.

Pentru multe femei, căsătoria a venit ca un pas firesc, uneori dorit, alteori impus de normele sociale sau de presiunea familiei. Dar nu puține au descoperit, după ce au trecut pragul unei vieți în doi, că libertatea la care visau s-a îngustat și mai mult. Într-o lume în care rolurile tradiționale sunt adânc înrădăcinate, femeile rămân adesea prizoniere ale așteptărilor: să fie soții perfecte, mame devotate, să renunțe la carieră dacă familia o cere, să-și reprime nevoile şi durerile pentru liniștea căminului. Când nu există o comunicare reală, când partenerul nu vede dincolo de propriile nevoi, femeia se trezește închisă într-o căsnicie unde nu se poate exprima, unde nu are cu cine vorbi despre visele, temerile sau durerile ei. Unele femei încearcă să găsească alinare în prietenii, altele se aruncă cu totul în rolul de mamă, sperând că iubirea copiilor va umple vidul lăsat de absența unui partener real. Dar, de multe ori, se simt singure, nesusţinute, nevăzute, neimportante iar inima devine copleşită de resemnare şi de o tristețe tăcută care treptat devine parte din identitatea lor.

Alte femei, caută la locul de muncă posibilitatea de afirmare, un spațiu unde să-și exprime competențele, să fie recunoscute, să crească, să se împlinească. Dar realitatea este adesea crudă. Discriminarea, stereotipurile, lipsa de susținere sau chiar hărțuirea transformă locul de muncă într-un alt spațiu în care femeia învață să-și micșoreze prezența, să nu deranjeze, să nu ceară prea mult, să accepte sarcini suplimentare fără să protesteze, de teamă să nu fie judecată sau marginalizată.

Femeile care nu au voce la birou sunt cele care, deși au idei, le țin pentru ele, care nu cer o mărire de salariu, deși o merită, care acceptă glume nepotrivite sau atitudini condescendente. În timp, această tăcere se transformă într-o lipsă de încredere în sine, într-un sentiment de neputință care depășește granițele profesionale și se insinuează în toate aspectele vieții. Poate cea mai apăsătoare povară a femeilor care se simt blocate este lipsa unui spațiu sigur în care să vorbească deschis, să fie ascultate fără a fi judecate sau corectate. Tăcerea se amplifică nu doar din lipsa cuvintelor, ci, mai ales, din lipsa urechilor dispuse să asculte cu adevărat. Femeia care se simte singură nu are cui să-i spună cât de greu îi este, cât de mult o apasă viața, cât de mult îi lipsește sprijinul, înțelegerea, validarea.

Uneori, chiar și în cele mai apropiate relații, există un zid invizibil. Prietenele sunt preocupate de propriile vieți, familia nu are timp sau nu vrea să audă de probleme, partenerul ridiculizează sau minimalizează durerile. Și atunci, femeia rămâne singură cu neliniștile ei, cu întrebările fără răspuns, cu dorințele neexprimate, cu fricile care cresc și se ramifică. Tăcerea și lipsa de exprimare nu rămân fără ecou în sufletul unei femei. Ele sapă, zi de zi, un șanț adânc al neîncrederii, al devalorizării, al neputinței. Apar sentimente de inadecvare – „poate e ceva greşit  cu mine", poate nu fac ceva destul de bine” –, de rușine, de teroare uneori. În timp, acestea pot duce la anxietate, depresie, insomnii sau oboseală cronică.

Urmele tăcerii se văd și în corp: somatizări, boli inexplicabile, dureri fizice care nu dispar cu niciun tratament. Pentru că trupul poartă, la rândul lui greutăţi care n-au avut niciodată o voce cu care să poată striga. Iar poate cea mai mare durere este atunci când femeia se simte nu doar pierdută dar şi izgonită de la orice posibilitate. Femeia care trăieşte ani de resemnare şi tăcere, nu mai știe cine este, ce vrea, ce-i place, care-i sunt limitele, valorile, visurile. Și totuși, undeva în adâncul sufletului, există întotdeauna o scânteie de speranță. Chiar și cele mai blocate femei visează, măcar în taină, la o altă viață. Uneori, această speranță prinde glas într-un jurnal, într-o carte citită pe furiș, într-o melodie care le face să plângă, într-o mişcare a corpului sau o discuție cu cineva care le ascultă fără să judece.

Primul pas spre vindecare este recunoașterea acestui bagaj invizibil. Să înțelegi că, uneori, suferința pe care o simți nu este doar a ta, ci a unei întregi linii de femei care nu au avut privilegiul de a-și spune povestea. Să-ți dai voie să plângi nu doar pentru tine, ci și pentru ele. Să accepți că nu trebuie să fii mereu puternică, că ai dreptul la vulnerabilitate, la sprijin, la ascultare. Să cauți poveștile bunicilor, să le aduci la lumină, să le recunoști curajul, să dai glas durerilor lor. Să găsești spații sigure pentru a vorbi despre ce simți: terapie, grupuri de suport, cercuri de femei, prietene de încredere. Să-ți asculți corpul, să-l întrebi ce are nevoie, să-l eliberezi de tensiuni prin mișcare, dans, respirație conștientă.

Moștenirea durerii nu trebuie să fie o condamnare. Atunci când o aduci la lumină, când îi dai un sens, când alegi să nu mai transmiți mai departe tăcerea, ci să construiești relații bazate pe sinceritate și sprijin, rana se poate transforma în putere. Poți deveni femeia care sparge cercul, care-i învață pe copiii ei să-și asculte emoțiile, să-și permită să viseze, să ceară ajutor, să nu se rușineze de lacrimi.

Poți onora suferința strămoașelor tale, alegând să nu te mai identifici cu ea, să nu o mai lași să-ți conducă viața. Să te vezi, în sfârșit, pe tine însăți, cu toate nuanțele tale, cu toată frumusețea și fragilitatea ta. Să-ți dai voie să trăieşti, nu doar să supraviețuiești. Poţi începe să-ţi pui întrebări simple: „Ce-mi place mie cu adevărat?”, „Ce-mi doresc de la viață?”, „Ce mi-ar aduce bucurie, azi?”. La început, răspunsurile pot lipsi sau pot părea banale. Dar, cu răbdare, ele apar: o culoare preferată, un fel de mâncare, un tip de muzică, o carte, o dorință uitată.

Pentru femeile care au trăit (sau încă trăiesc) în tăcere, primul pas spre vindecare este tocmai ruperea acestei tăceri. Poate părea cel mai greu lucru din lume: să găsești cuvintele, să le așezi în propoziții simple, să spui, chiar și în șoaptă, ce te doare, ce ai pierdut, ce ai visat și nu ai primit niciodată. Dar, odată ce cuvintele prind formă, ceva se schimbă înăuntru: povestea începe să se desprindă de tine, să nu te mai apese cu aceeași greutate. 

Acest cuvânt rostit poate fi în fața unei persoane de încredere: o prietenă, o terapeută, chiar și în faţa oglinzii. Uneori, el prinde viață pe hârtie: într-un jurnal, într-un desen, într-o poezie. Alteori, se naște din privirea unui copil care întreabă „De ce plângi, mamă?”, iar tu alegi, pentru prima dată, să răspunzi sincer.

Fiecare adevăr spus e o eliberare. Nu întâmplător după Cheia 22, Nodul Nord întră în Cheia 63, a Adevărului.

În toate culturile lumii, atunci când femeile se strâng împreună, apar miracole mici, dar esențiale pentru vindecare. Când o femeie își spune povestea și alta o ascultă fără să judece, fără să corecteze, fără să minimalizeze, se creează un spațiu sacru în care rușinea, vina și frica se topesc încetul cu încetul. Cercurile de femei – fie ele reale sau virtuale sunt locuri unde se poate rosti tot ce n-a fost niciodată spus. Aici, fiecare femeie devine oglindă pentru celelalte, martor tăcut al durerii și al speranței. În acest spațiu sigur, nimeni nu e singură. Aici descoperi că nu ești „nebună”, „prea sensibilă” sau „slabă”. Descoperi că povestea ta are ecou în inimile altor femei, că împărtășind, nu pierzi, ci primești. Descoperi că aparţii.