Vindecarea Relaţiei cu Mama - Acceptarea

Atunci când porți în suflet durerea, rușinea, tăcerea sau tristețea mamei tale, este ușor să te pierzi pe tine însuți, să începi, fără să-ți dai seama, să trăiești mai mult pentru ea decât pentru tine, să devii un sprijin sau o continuare a poveștii ei. În acest proces, părți din tine pot rămâne în umbră, nevăzute sau neîngrijite. Nu este nimic de blamat aici – ci este, mai degrabă, o invitație blândă de a te întoarce către tine, de a descoperi și hrăni acele fragmente din sufletul tău care poate nu au primit până acum atenția sau iubirea de care aveau nevoie. Îți poți oferi permisiunea de a simți și de a onora propriile tale emoții, lăsând jos poveri care, poate, nu au fost niciodată ale tale.

În psihologia jungiană, imaginea mamei depășește cu mult figura celei care ne-a adus pe lume. Ea ocupă un loc profund și sacru în structura inconștientului colectiv, fiind o prezență atemporală, universală, care trăiește în sufletul fiecărui om. Pentru Jung, mama este înainte de toate un arhetip – un model interior pe care îl moștenim, nu îl inventăm, și care prinde viață în visele noastre, în mituri și în relațiile pe care le construim. Este o imagine care nu aparține doar istoriei noastre personale, ci întregii umanități. Acest arhetip al mamei poartă în el o dualitate: poate fi atât dătătoare de viață, hrănitoare și protectoare, cât și copleșitoare, dominatoare sau chiar amenințătoare uneori.

Jung numeşte această complexitate paradoxul marii mame – o imagine care ne însoțește de dinainte de începuturile civilizației, simbolizând în același timp siguranță și vulnerabilitate, creație și distrugere, adăpost și, uneori, teama de a fi absorbiți.

Această prezență arhetipală nu se reduce la mama noastră biologică, ci se regăsește peste tot: în simbolurile naturii, în povești vechi, în pământul însuși și în icoane sacre. Mama arhetipală este aceea care hrănește, dar poate și să  copleșească, să sufoce.

Atunci când confundăm mama noastră reală cu această imagine profundă și universală, putem ajunge într-un labirint interior plin cu confuzie, unde retrăim dorințele și temerile copilăriei în relațiile de adult: tânjim după apropiere, dar ne temem de ea, căutăm validare, dar ne temem de respingere sau de multe ori aşteptăm o alinare sau o salvare care nu vine niciodată.

Înțelegerea acestui arhetip ne poate ajuta să privim cu blândețe și curiozitate către propriile noastre trăiri, să le onorăm și să le vindecăm cu răbdare. Atunci când așteptăm să fim salvați, rămânem mici și neputincioși, fără să ne dăm seama. Este vindecător să facem diferența între mama din viața noastră și imaginea idealizată, arhetipală a mamei – doar așa putem deveni, cu adevărat, purtători ai propriei noastre puteri feminine, capabili să trăim cu conștiență și autenticitate.

Jung a observat că arhetipul matern poartă în el o ambivalență firească: poate fi atât bun, cât și rău, atât creator, cât și distrugător, atât sacru, cât și uman. În sufletul nostru, dacă alegem să vedem doar o parte și să o negăm pe cealaltă, ajungem să ne simțim fragmentați. Atunci când o idealizăm pe mama, ne este greu să recunoaștem și umbrele ei, iar când o vedem doar prin prisma greșelilor, uităm să-i vedem și lumina.

În ambele situații, riscăm să proiectăm propriile răni asupra celor din jur – fie că sunt parteneri, prieteni, profesori sau alte figuri care ajung să aibă pentru noi însemnătatea simbolică a mamei. De aceea, uneori, simțim că ne blocăm sau că nu reușim să vindecăm pe deplin această rană interioară, pentru că vindecarea adevărată nu poate avea loc doar la suprafață.

Atunci când ne raportăm la mama noastră doar prin prisma copilăriei – a durerilor, a lipsurilor sau a controlului trăit – rămânem captivi în povestea ego-ului. Însă, dacă ajungem să o vedem ca pe un purtător al unor forțe ancestrale, dacă ne dăm voie să recunoaștem că unele suferințe nu sunt doar personale, ci și arhetipale, deschidem calea către o transformare profundă, plină de înțelegere și vindecare.

Jung ne-a lăsat cu o reflecție profundă: "cea mai grea povară pe care un copil o poate purta este viața neîmplinită a părinților săi." Adesea, această povară își găsește calea spre copil prin mamă – prin durerea ei, tăcerea ei, rușinea ei. Complexul matern prinde contur atunci când trăirile și emoțiile nespuse ale mamei devin, pentru copil, nu doar amintiri, ci oglinzi ale propriei valori. Un copil care nu primește susținere emoțională poate ajunge să creadă în adâncul sufletului că nu este vrednic de iubire.

La fel, un copil care se simte sufocat poate învăța că nu-i este permis să fie independent, să-și ia zborul. Aceste convingeri nu dispar odată cu trecerea anilor; ele devin vocile interioare ale adultului, influențând felul în care acesta se vede pe sine, trupul său, vocea sa, capacitatea de a iubi, de a aparține, de a se bucura de viață. Dacă aceste imagini și credințe nu sunt aduse în lumină, vom încerca, fără să ne dăm seama, să găsim împlinirea în afara noastră: în relații, în carieră, în căutări spirituale.

Însă durerea nu dispare şi rana continuă să șoptească tăcut: "încă nu ești destul." Jung a recunoscut că această rană maternă nu este doar o suferință personală, ci și o moștenire colectivă, transmisă ca un fel de ADN emoțional de la o generație la alta. Fără să își dorească, mamele pot transmite propriile lor răni, propriile lor doruri neîmplinite, iar copiii, dacă nu devin conștienți, le duc mai departe.

Vindecarea nu înseamnă să o schimbi pe mama, ci să transformi relația cu mama interioară – acea rețea delicată de emoții, amintiri și proiecții care trăiesc adânc în suflet. Această muncă nu este ușoară, dar este sacră. Fără să ne confruntăm cu  imaginea interioară a mamei din noi, adevărata transformare rămâne departe.

Mama nu este doar o persoană; ea simbolizează și pământul, natura, inconștientul nostru. Atunci când suntem deconectați de mama interioară, ne simțim departe și de natură, de trupul nostru, de intuiție, de misterul adânc al vieții. Ne temem de necunoscut, de emoții, ajungem să ne identificăm prea mult cu raționalul, cu controlul, cu partea noastră masculină şi riscăm să pierdem bogăția sufletului nostru.

Prețul orbirii față de mama arhetipală este unul complex: anxietate, dureri nerezolvate, dificultăți în relații, blocaje creative, un gol spiritual și sentimentul că nu suntem niciodată pe deplin acasă în noi înșine.

Atunci când ai curajul să privești arhetipul mamei așa cum este el – vast, misterios, plin de paradoxuri – nu mai cauți iubirea în umbra ei, ci te întorci la rădăcină, la tine însuți/însăţi. Începi, încet-încet, să devii cu adevărat cine ești.

În viziunea jungiană, mama umbră reprezintă una dintre cele mai adânci și greu de înțeles forțe interioare. Spre deosebire de latura hrănitoare a arhetipului matern, aceasta nu protejează, nu hrănește și nu ghidează, ci devine o prezență care consumă, care poate sufoca sufletul.

Mama umbră poate apărea în vise, în mituri și în momentele de disperare tăcută ale maturității, ca acea forță care se agață, care manipulează și care inhibă creșterea lăuntrică. Această latură devoratoare face parte din dualitatea arhetipului matern: marea mamă aduce viață, dar poate și să o rețină sau să devoreze. Când acest aspect nu este privit conștient, el se poate transforma într-o închisoare psihică din care eul nu găsește ieșire.

Pe mama umbră o găsim în poveştile cu muma pădurii sau căpcăunii care vânează şi vor să mănânce copiii, o găsim în mituri – precum mitul Persefonei care nu se poate elibera total de mama sa Demetra, în poveştile cu zmei sau dragoni care păzesc comori sau zeițele care își înghit propriii copii. Psihologic, mama umbră apare atunci când energia maternă depășește limitele firești: când dragostea devine control, protecția devine posesivitate, iar grija devine dependență.

În astfel de momente, copilul nu se simte în siguranță, ci simte că este consumat. Dar, pentru că energia se exprimă sub forma grijii materne – „vreau doar ce e mai bine pentru tine” – copilului îi este greu să numească această manifestare.

Sufletul se retrage în interior și absoarbe tăcut credințe precum „libertatea mea înseamnă abandon” sau „autonomia mea este o trădare”. Această forță se ascunde sub straturi de condiționare și de vinovăție transmisă din generație în generație. La maturitate, acest model poate apărea sub forma unui critic interior aspru, a unei îndoieli de sine care paralizează, a fricii de a fi cu adevărat independent sau a tendinței de a atrage parteneri care controlează sau diminuează, repetând astfel vechile răni materne.

Se manifestă ca vinovăție atunci când vrei să-ți exprimi adevărul, să pui limite sau să ieși dintr-o situație toxică. Mama umbră șoptește: „nu ești recunoscător”, „ești egoist”, „ești rău”. Aceasta este infantilizarea psihologică, acea stare în care adultul, deși matur fizic, rămâne emoțional dependent de așteptările mamei, rămâne conectat printr-o legătură energetică profundă, în care eul rămâne ca un copil care orbitează în jurul mamei și se teme să iasă din tipare.

Jung spune că psihicul preferă infernul familiar paradisului necunoscut, iar mama umbră este tocmai acest infern: previzibil, dar fals liniștitor. Oamenii nu rămân în aceste dinamici pentru că își doresc suferința, ci pentru că aceasta păstrează legătura psihică – durerea devine formă de loialitate, iar sacrificiul de sine se confundă cu iubirea.

Atâta vreme cât acest model nu este conștientizat, continuăm să repetăm aceleași tipare, fără să știm că nu alegem cu adevărat liber, ci suntem conduși de vechiul mit al mamei devoratoare. Și cel mai puternic instrument al acestui model este vinovăția, nu vinovăția sănătoasă care ne ajută să reparăm greșeli, ci una profundă, ancestrală, care ne face să credem că a ne desprinde de mamă echivalează cu pierderea însăși a vieții.

Jung a numit această vinovăție „lesa psihică”, creată nu din rațiune, ci dintr-o frică arhetipală: „sunt rău dacă plec”, „o trădez dacă devin eu însumi”. Această vină este foarte veche și vorbește despre teama de exil, de pierdere a legăturii cu viața însăși. Sub greutatea ei, mulți oameni rămân blocați, se autosabotează, își ascund adevărul și devin nesiguri în orice încercare de a se afirma sau de a-și urma calea.

Totuși, paradoxal, mama umbră nu este doar o forță restrictivă – ea este și paznicul sufletului, dragonul care păzește comoara interioară, provocarea pe care trebuie să o întâmpini pentru a-ți regăsi adevăratul nume. Rănile pe care le provoacă nu sunt fără rost – ele devin inițierea ta. În mituri, eroul nu o distruge pe mama umbră, ci o confruntă pentru a-și recupera dreptul de a exista, de a simți, de a crea și de a alege.

Unul dintre cele mai sacre, dar și cele mai dureroase praguri ale vieții psihologice este momentul separării simbolice de complexul matern. Această separare nu înseamnă respingerea propriei mame, ci este o confruntare cu acel câmp arhetipal puternic care, adesea fără să ne dăm seama, ne atrage înapoi în fuziune, dependență și loialitate inconștientă. Fără această desprindere interioară, nu poate exista adevărata individualizare, nu se poate naște un Eu autentic, nu putem trăi cu adevărat treji.

Acest proces nu este un simplu eveniment social, ci un ritual profund, care se desfășoară în adâncul sufletului, o moarte simbolică urmată de o renaștere, ascunsă adesea sub luptele pe care le purtăm ca adulți cu limitele noastre, cu identitatea și cu sensul vieții. Atunci când rămânem ancorați în imaginea mamei – fie prin vinovăție, fie prin fantezie sau frică inconștientă – trăim din spatele unui văl, acționând nu din propria noastră putere, ci din roluri moștenite. Putem deveni copilul ascultător, cel care mulțumește pe toată lumea sau orfanul interior care tânjește să fie văzut și acceptat.

Experienţa desprinderii de mamă poate fi văzută ca o a doua naștere: prima ne eliberează trupul, iar a doua ne eliberează sufletul. Prin această desprindere dificilă, dar plină de sens, Sinele adult începe să se ridice – nu din revoltă, ci dintr-un respect profund pentru propria evoluție. Și totuși, pentru mulți dintre noi, acest proces este întâmpinat cu teamă. Chiar dacă este esențial, el poate să pară înfricoșător, pentru că presupune să pășim cu încredere spre propria noastră viață, cu acceptare faţă de rădăcinile trecutului şi cu blândețe şi predare în necunoscut.

Consecințele rănii materne în viața ta pot fi subtile sau, uneori, greu de trecut cu vederea:

• Poate te-ai surprins uneori căutând aprobarea celor din jur sau simțindu-te nesigur(ă) pe propria valoare, fără să înțelegi exact de unde vin aceste sentimente;
• Este posibil să ai dificultăți în a-ți exprima nevoile sau în a pune limite sănătoase, temându-te că vei fi respins(ă) sau neînțeles(easă);
• Poate că ai tendința de a te critica aspru sau de a-ți suprima dorințele, crezând că nu meriți mai mult;
• Tot această rană poate sta la baza fricii de intimitate, a dificultăților în relațiile de cuplu sau a sentimentului persistent de singurătate, chiar și atunci când ești înconjurat(ă) de oameni; 
• Rana maternă își poate pune amprenta și asupra modului în care ai grijă de tine, asupra încrederii în propriile alegeri și asupra capacității de a primi iubire;
• Ea poate genera un dialog interior plin de îndoieli, perfecționism sau tendința de a te sacrifica mereu pentru alții, uitând de propriile nevoi;

Un pas esențial în procesul de vindecare este să ne permitem să vedem și să acceptăm rana așa cum este ea, fără să o judecăm sau să o negăm. Acceptarea nu înseamnă resemnare, ci mai degrabă recunoașterea cu blândețe a adevărului propriei povești. Când suntem dispuși să privim cu sinceritate și compasiune realitatea așa cum a fost, chiar dacă poate fi dureroasă, facem loc vindecării să înceapă.

Prin acceptare, ne oferim șansa de a ne vedea trecutul fără vină sau rușine, ci cu înțelegere și empatie față de noi înșine și față de cei implicați. Abia atunci când încetăm să negăm sau să minimizăm ceea ce am trăit, putem integra experiențele dificile și putem descoperi în ele resursele noastre de reziliență, curaj și înțelepciune. Acceptarea este ca o mână blândă care ne ajută să ne eliberăm de povara trecutului și să deschidem ușa către noi începuturi, în care vindecarea devine posibilă, iar relația cu noi înșine se transformă într-una de respect, iubire și autenticitate.

Te regăseşti în vreunul din următoarele tipare?

• Poate simți adesea teama de a nu fi suficient(ă) sau frica de a fi respins(ă) dacă îți arăți adevăratele sentimente;
• Poate îți este greu să ceri ajutor sau să te lași sprijinit(ă), simțind că trebuie să te descurci mereu singur(ă);
• S-ar putea să te confrunți cu vinovăție atunci când îți pui propriile nevoi pe primul loc sau să te simți anxios(oasă) atunci când lucrurile nu ies perfect;
• Poate ai tendința de a te auto-critica, de a te compara constant cu alții sau de a simți că nu meriți iubirea și aprecierea celor din jur;
• Uneori, poți observa că îți este dificil să stabilești limite sănătoase sau că îți sacrifici propriul bine pentru a-i mulțumi pe ceilalți;
• E posibil să te temi de intimitate sau să ai dificultăți în a avea încredere deplină în cei apropiați;
• .Poate că frica de eşec sau dezaprobare te împiedică să-ţi realizezi potenţialul;
• Poate că nu te simţi suficient de în siguranţă pentru a ocupa spaţiu şi a-ţi spune adevărul;
• Poate aştepţi inconştient permisiunea mamei înainte de a-ţi revendinca propria viaţă;

Dacă aceste fraze rezonează în tine şi te regăseşti în o parte din ele, atunci acest program este pentru tine.

Acest program este despre asumarea responsabilităţii personale. Oricând o învinovăţim pe mama noastră trăim în complacenţă şi victimizare, în negarea responsabilităţii şi puterii personale, în evitarea durerii ascunse din copilărie şi proiectarea furiei neprocesate pe cei din exterior.

Procesul de vindecare a Rănii Materne presupune să privim cu sinceritate și deschidere relația dintre mamă și fiu/fiică, cu intenția de a aduce mai multă claritate și înțelegere. Această privire blândă, detaşată dar obiectivă asupra trecutului ne ajută să facem schimbări pozitive și să creștem cu adevărat în viețile noastre.

Vindecarea cere să ne asumăm responsabilitatea pentru propriul parcurs, să devenim conștienți de tiparele care ne-au ghidat până acum din umbră și să facem, cu iubire și curaj, alegeri noi – alegeri care reflectă autentic cine suntem și ce ne dorim cu adevărat.

Beneficiile Vindecării Rănii Materne: 

• O mai mare ușurință și pricepere în gestionarea propriilor emoții, privindu-le nu ca pe o povară, ci ca pe surse prețioase de înțelepciune și de ghidare interioară.
• Înveți să stabilești limite sănătoase, care te ajută să crești, să te dezvolți și să-ți urmezi drumul cu autenticitate.
• Pe parcursul acestui proces, se conturează în tine o „mamă interioară” – o prezență blândă și sigură care îți oferă iubire necondiționată, sprijin și alinare, oricând ai nevoie.
• Ajungi să te vezi ca fiind competent(ă), deschis(ă) către posibilități, capabil(ă) să primești miracolele și toate lucrurile bune pe care viața le aduce.
• Te conectezi mai ușor la bunătatea și frumusețea din tine și le lași să curgă firesc în tot ceea ce faci.
• Îți dezvolți o compasiune profundă pentru tine însuți(ă) și pentru ceilalți, și înveți să nu te iei prea în serios, să nu mai depinzi de validarea celor din jur pentru a te simți valoros(oasă).
• Începi să ai încredere că viața îți va aduce exact ceea ce ai nevoie, la momentul potrivit.
• Experimentezi, tot mai des, siguranța de a fi în pielea ta și libertatea de a te arăta exact așa cum ești.
• Poți să-ți privești mama și pe tine cu mai multă claritate și blândețe, fără să mai pui pe umerii tăi (sau ai ei) povara unor așteptări nerealiste.
• Ajungi la recunoștință pentru ceea ce mama ta a putut să-ți ofere, și la compasiune și acceptare pentru ceea ce, poate, nu a fost posibil atunci. 

Programul se desfășoară pe parcursul a 40 de zile, respectiv:

13 Octombrie - 22 Noiembrie 2025

De ce 40 de zile?

Neuroștiința ne arată că avem nevoie de cel puțin 21 de zile pentru a începe să creăm noi căi neuronale în creierul nostru. În această perioadă, nu doar că procesăm emoții, amintiri și interpretări formate în copilărie, dar învățăm să le integrăm, să le depășim și să construim o fundație interioară mai solidă, care susține o transformare autentică și de durată.

Experienţa cu Programul "Vindecarea Relaţiei cu Tata" mi-a arătat că oamenii au nevoie de mai mult spaţiu pentru integrare, puţini pot ţine ritmul unor exerciţii zilnice.

Astfel că vor fi şi zile libere de exerciţii în această perioadă de 40 zile.

Voi posta exerciţii, ritualuri sau meditaţii uneori în fiecare zi alteori la 2 zile.

Voi transmite mai multe informaţii în webinariile pe care le voi susţine, cu excepţia deschiderii, în fiecare seară de Miercuri, la ora 19:00, respectiv: 

13 Octombrie 2025 - deschidere;

22 Octombrie 2025;

29 Octombrie 2025;

05 Noiembrie 2025;

12 Noiembrie 2025;

19 Noiembrie 2025; 

Pe parcursul acestor 40 de zile, vei fi ghidat(ă) cu exerciţii, meditaţii şi ritualuri menite să aducă lumină, alinare şi înţelegere acolo unde poate a fost mult timp durere sau confuzie. Zilele de integrare vor lăsa spaţiu pentru ca ceea ce ai descoperit să se aşeze cu grijă în sufletul tău.

Iată ce vom explora împreună (ordinea prezentată aici este aleatoare):

1. Ce este Rana Maternă?
2.  Abandon, Ruşine, Vinovăţie, Izolare
3.  Maternitatea şi Rana Maternă
4. Negarea, Martiriul şi Îndreptăţirea
5. Parentificarea
6.  Dinamici de Putere
7.  Furia maternă şi manipularea
8.  Minciuna Inferiorităţii Feminine
9.  Idealizarea îndurării
10.  Tradiţia ca limitare
11.  Golul rupturii de mamă
12.  Cele 10 feţe ale mamei
13.  Abuzul şi Neglijarea
14. Roluri Familiale
15.  21 de dinamici relaţionale inconştiente
16.  Strategii de supravieţuire a rănirii materne
17.  Preţul plătit pentru autenticitate
18.  Jalea
19.  Graniţe personale sănătoase
20.  Integrarea copilului interior
21.  Vindecarea Sindromului „Fetei Bune”
22.  Onorarea liniei tale feminine
23.  Responsabilitatea
24.  Descoperirea Mamei Interioare
25.  Puterea miraculoasă a Prezenţei lângă durere
26.  Stâlpii ridicării din abis
27.  Menţinerea echilibrului între ferocitate şi blândeţe
28.  Puterea personală şi Permisiunea

Fiecare exerciţiu din această călătorie poate aduce revelaţii şi înţelegeri noi nu doar în ziua în care îl parcurgi, ci şi pe parcursul următoarelor zile. Procesul interior are propriul său ritm şi fiecare îşi găseşte drumul unic către integrare, chiar dacă călătorim prin program împreună, folosind aceeaşi structură. Îţi reamintesc că nu există o „viteză corectă” – conştientizarea apare în ritmul potrivit pentru fiecare.

Programul va avea loc pe platforma online kajabi, găzduită pe website-ul www.saranianisoara.ro, unde vei găsi toate resursele, exerciţiile şi spaţiul de conectare pentru această călătorie. Te invit să-ţi acorzi timp, răbdare şi compasiune pe tot parcursul procesului, onorând unicitatea şi profunzimea propriei tale transformări.

Toate materialele din program vor rămâne accesibile pentru tine timp de 90 de zile după finalizarea programului, astfel încât să poţi reveni oricând ai nevoie ca să parcurgi, să reasculţi şi să integrezi în ritmul tău.

Contribuţia pentru participare este de 400 Lei pentru înscrierile realizate până la data de 6 octombrie 2025, inclusiv.

Începând cu 7 octombrie, costul este 630 Lei.

Plata se face în avans, pe bază de factură. Pentru înscriere, te invit să îmi scrii un mesaj la adresa [email protected] (Anişoara Cismaşu), menţionând, te rog, datele tale de facturare: CUI-ul dacă doreşti factură pe firmă sau adresa de domiciliu pentru factură pe persoană fizică. Voi reveni către tine cu factura cu toate detaliile necesare plăţii.

Te aştept cu drag şi bucurie să parcurgem împreună această călătorie de transformare a relaţiei cu mama.

Mărturii din programul de 30 zile dedicat Vindecării Relaţiei cu Tata, susţinut în luna Iulie 2025:

Simona:
„În programul anterior cu tine, am identificat un moment în timp: aveam trei ani, eram cu părinții undeva, ca într-un parc, mergeam de mână cu mama, m-am desprins de ea și am alergat în urmă spre tata. El s-a așezat în genunchi să mă prindă. Eram foarte fericită, veselă. Mama a pufnit a dezaprobare și am înghețat în mișcare... Am „văzut” pentru prima dată cum eram eu una la părinți, pentru că în timp mama m-a transformat în gardianul fratelui meu mai mic.
Am învățat să ascund că îl iubesc pe tata, ca să nu o supăr…”

Ioana:
„Bună! Aș vrea să spun și eu că, sincer, m-a ajutat foarte mult programul să-mi dau seama exact de sentimentele mele față de tatăl meu și mai ales de cât de mult băgam, să spun așa, lucru de care nu am fost deloc conștientă până când m-am apucat de acest program.
Aș fi zis la început că am mai multe probleme în relația cu mama, dar, de fapt, mi-am dat seama că pe el îl accept mult mai ușor decât pe ea. Și primele exerciții au fost destul de grele, sincer, dar a devenit foarte plăcut pe parcurs și eu am și o relație, să zic așa, destul de strânsă cu ai mei, pentru că am un copil mai mic de care au grijă, și am observat așa cum zilele astea, efectiv, s-a domolit tonul discuției noastre. Adică, efectiv, nu știu, ceva între noi parcă s-a liniștit.
Cu totul, foarte bine și foarte, foarte fain. Și mă bucură foarte mult. Mulțumesc!”

Simona S.:
„Contemplând asupra acestor întrebări, am înțeles modul în care mi-am asumat și am luat povara părinților mei.
Mi-am luat un moment să privesc în liniște, cu această nouă înțelegere, o fotografie destul de recentă cu părinții mei… și am simțit să închid ochii și, cu părere de rău, să îmi plec ușor capul înaintea lor (în mod fizic)… apoi am simțit ca și cum o forță mai mare parcă mi-a plecat capul și mai adânc înaintea lor, până aproape de pământ, și i-am văzut cu ochii minții cum cresc înaintea mea (așa cum facem zoom in), iar eu mă micșorez mult în fața lor.
A fost cutremurător inițial… însă am stat așa o vreme și am înțeles că asta e ordinea firească a lucrurilor; mi-am cerut iertare, i-am onorat și am lăsat parcă cu ei povara lor, ieșind mai liberă din această experiență! Mulțumesc, Anişoara!”

Sorina:
„Ador acest exercițiu… atâta duioșie am simțit pentru amândoi, pentru tatăl meu și pentru mine. 💜 Mi-a adus împăcare, liniște și bucurie să spun propozițiile și am simțit că le spun din toată ființa. Mulțumesc!”

Elena:
„Eu toată viața am simțit frica de tata, de mic copil. Era mai dur cu noi, însă și pentru că mama mereu ne spunea că vine acasă și vedem noi ce plătim dacă nu suntem cuminți. Am fuzionat cu mama, vrând să o salvez din suferința ei în relație cu tata, dar apoi când se certau, în mine o judecam pe ea și țineam partea tatălui. Mama era mereu nemulțumită de tata, de ea… și cred că orice ar fi făcut el nu o putea mulțumi. El era un om vesel de fire, însă și dur, și noi oscilam între stările lor. L-am judecat, respins, criticat, m-am revoltat împotriva lui ca adolescentă, însă acum, după mult lucru cu mine în relația cu el, simt că de ceva ani m-am împăcat cu părțile mele. Avem o relație bună, deschisă, i-am putut spune multe lucruri care m-au durut ca și copil, el și-a cerut iertare că „am crezut că fac bine, nu am știut că pentru tine era o suferință”. Și practic am ajuns la o pace, atât cu el cât și cu mama. Am lucrat mult mai mult în relația cu mama, pentru că acolo am avut foarte multe trigger-e. Îmi doresc să identific ce tipare mai sunt de eliberat în relația cu tata și programul tău, Anișoara, mă ajută. Mulțumesc 🙏”

Gherlinde:
„Iubesc acest proces și pentru asta îți mulțumesc. 🙏”

Simona:
„În final, parcă totul era despre mine! M-a lovit un val de compasiune, m-am clătinat!
Cred că este prima dată când am acest sentiment, chiar dacă am pretins că-l cunosc, era doar milă deghizată...
(Anul acesta băiatul meu m-a criticat foarte mult, azi am constatat că îmi spune aceleași lucruri pe care le-am simțit eu față de tata, roata...)
🥰🤗”

Dana:
„Nu am apucat să scriu în ziua respectivă, dar scriu acum legat de exercițiul cu strămoșii:
Primul obiect primit și păstrat a fost un sceptru (deși era mai scurt, putea să fie și un buzdugan), pentru a fi stăpână a propriei vieți.
Al doilea, pe care l-am pus în stânga, a fost o săgeată ruginita. Când a fost să o ard, nu se întâmpla nimic cu ea. În cele din urmă s-a topit și a căpătat forma unei bile pe care am îngropat-o.
Al treilea lucru, păstrat și el, a fost un mic cristal de culoare verde, însă era ca aurora boreală, lumina verde-albăstruie curgea prin el tot timpul, ca pe un ecran. Și a apărut apoi gândul că e un cristal mereu în mișcare, ca să înțeleg natura schimbătoare a vieții...”

Ioana:
„Mi-a fost groază să mă apuc de acest exercițiu, cred că din această cauză am tot amânat momentul, dar, odată început, m-am simțit eliberată și veselă, ceva din mine zâmbea. Mâna îmi mergea singură pe foaie, mâzgălea fără să vrea să se oprească. După ce s-a jucat pe vreo trei foi, s-a oprit brusc și a scris de la stânga la dreapta: 'Ioana te iubesc'.”

Andrada:
„Foarte bogată întâlnirea de pe Zoom. Într-adevăr, nu am rămas la fel ascultând tot ce ai transmis, Anişoara. Mulțumesc din suflet!”

„Am reluat de trei ori meditația, deoarece tot intram într-un fel de somn. Și tot aș vrea să o mai reiau, să mă mai conectez prin ea. Îmi dă un sentiment atât de cuprinzător! Mulțumesc.”

Anca:
„Incredibil acest exercițiu! Deși nu am putut să lucrez în ritmul grupului, zi după zi, ci am lucrat mai mult în unele zile doar, mai ales în weekendul care tocmai a trecut, am perceput cum s-au adunat bucăți de comoară în sufletul meu. În seara asta s-au prins în horă la final cei trei magi, cel al corpului fiind cel care a adus pacea cu vestea: eu sunt cel care va conține și susține și pe tine minte și pe tine inimă, mintea și inima concurând care mai de care să fie ba superiorul, ba victima. ☺️
Conţinerea necondiționată a corpului, expansiunea inimii capabile să cuprindă totul și focusul minții pe pasul făcut în prezent mi-au întregit tolba. Mulțumesc pentru acest spațiu în care a avut și are loc și procesul meu de profil 6-2, mai întârziat! 🙏🏻❤️😊”

Simona:
„Programul 'Cine sunt eu în relațiile mele' pentru mine este sfera atracției din Secvența Venus. 'Inima sacră', EQ-ul. 'Vindecarea relației cu tata' este temelia noii mele vieți unice, originale, vii. Nu am știut cine este tata în esența lui, ce l-a mișcat, ce l-a ținut viu și cât m-a iubit. Mulțumesc, Anişoara, pentru toate cursurile, spațiile, timpii prin care am călătorit împreună cu oameni absolut minunați, puternici și frumoși. Recunoștință 😍🌞”

Mihaela:
„Bună seara, Sarani! Eu am fost harnică și am finalizat programul, mai ales că, în același timp, am făcut și un altul de regresii – tema tot tata, iar aseară cu Elena Barbu am avut două vizualizări extraordinare: cu Tata și apoi cu Mama și Geamănul – deci acest mix m-a ajutat în tot procesul, mai ales că eu am plecat de acasă la 8 ani. Mulțumesc! Atât știu: că Iubirea dizolvă toate asperitățile, iar poverile cărate din loialitate le-am pus cu multă blândețe și onorare la picioarele lor! Mă simt mai aliniată la Sinele meu, într-o claritate cristalină! Mulțumesc cu Iubire pentru conţinere, bunăvoință, blândețe și viziune! Fain program!”

Andrada:
„Pentru mine, acest program a fost exact ce aveam nevoie – un parcurs de durată, cu ritm susținut și blând în același timp. Spațiul de împărtășire a fost extrem de valoros – faptul că am putut scrie ce simt, ce descopăr în mine și să primesc răspunsuri de la tine, Sarani, a făcut o mare diferență. M-am simțit văzută și înțeleasă. Îți mulțumesc din inimă. Mi-au plăcut toate exercițiile – simple, dar cu impact imediat. Meditațiile m-au uimit prin claritatea și efectul lor. N-a fost nimic care să nu-mi placă.
Dacă mă uit la cum era înainte relația mea cu tata în interiorul meu… o simțeam ca pe un teren vast, plin de ridicături și colțuri ascuțite, un peisaj inconfortabil. Acum simt că acel teren s-a netezit, e mai blând, ca și cum trecutul începe să se așeze în mine. Privesc la tata cu iubire, cum o făceam și înainte, dar acum e altfel cumva – mă simt mai împăcată, cu mai puțină judecată. Rămâne de văzut cum se vor transforma și energiile mai provocatoare ce apar în interacțiune cu tata, dar simt că am o bază mult mai clară și liniștită în interior.
Sunt recunoscătoare că am participat – mi-am dorit de mult un program susținut și de durată pe această temă. Mă ajută enorm. Mulțumesc din tot sufletul!”

Daniela:
„Bună, Anișoara, acum am reușit să termin toate zilele din program. E primul pas pe care îl fac în acest sens în relația cu tata. Acum percep și văd câtă iubire și validare am primit de la el ca și copil. Până acum nu am putut să văd asta și aveam un mare dor de el, ca și cum era ceva neconsumat între mine și tata. Acum îi dau locul și onoarea ca și tata, și el a fost cel mai potrivit tată pentru sufletul meu. Dorul de el era foarte inconștient și dureros pentru mine. Îți mulțumesc frumos pentru susținere 🙏”

Adriana:
„Mulțumesc din suflet pentru tot.”

Ana:
„Însă simt să punctez alături de voi o senzație pe care n-am mai trăit-o. E ca și cum aș fi avut, prin temele la care ne-ai invitat să contemplăm, e ca și cum aș fi avut o săgeată și aș fi aruncat cu arcul și m-aș fi dus direct la țintă, ar fi trecut prin tot și toate, timp și spațiu, absolut tot, și s-a făcut așa o lumină, o claritate și mai ales o liniște. Doar din câteva teme pe care am putut să le parcurg doar, adică abia aștept să trec și prin celelalte, pentru că mi s-a mai liniștit și mie perioada aceasta și acum am mai mult spațiu pentru asta, dar doar din atâta este fantastic pentru mine și mă bucur că am venit, pentru că anul trecut, fix iulie-august, a apărut această temă și nu într-un sens ușor, iar acum, cum am și menționat undeva, nu mai știu unde, am putut să mă deschid și am putut să primesc și să fac parte în acest proces, ca și cum să pot să-l duc la final, să pun balsamul acela peste, care pur și simplu închide o rană, dar nu o neagă, nu o respinge, nu mai are ceva cu ea.
Iar în viața mea, în paralel, toată perioada aceasta, simt că mi s-au deschis așa niște căi de curaj și de încredere pe partea de acțiune și de... Mi s-a mai întâmplat o chestie foarte faină, nu mai simt o vinovăție pe care o simțeam înainte, când vine vorba de mine, de expunerea mea, de ființa mea, de ce spun sau cine sunt, pentru că, așa cum s-au întâmplat lucrurile în copilăria mea, cred că nu puteam să-mi recunosc cumva locul în lume. Pentru că, așa cum s-au întâmplat lucrurile, nu a fost cumva recunoscut. Eu nu eram conștientă de asta.
Și tot în luna aceasta, cu asta închei, a împlinit și bunica mea 90 de ani, singura bunică care mai trăiește și întâmplător, bunica tatălui. Și m-am dus, normal, să-i spun la mulți ani, să petrec puțin timp cu ea. E în Pitești. Și, normal, nu se simte grozav, are multe provocări de sănătate, dar a fost mereu deschisă să-mi răspundă la întrebări și să-mi spună din ce știa ea. Am întrebat-o și de război și de diverse chestii.
A fost plăcut să pot să comunic, să fie cineva în viață cu care pot să comunic și să mă conectez puțin, măcar. Până acum, asta m-a impresionat: ce-a fost până acum și îți mulțumesc. Mă bucur că ai făcut programul ăsta.”

Ioana:
„Bună! Deci mă bucur foarte mult că am început programul, deși la început mi-a fost așa un pic teamă, fiind și însărcinată și așa, nu era ceva ce m-am gândit că o să fac cel puțin în perioada asta, era chiar ceva ce mi-am propus să nu fac în perioada în care sunt însărcinată, dar ăsta m-a atras, nu m-a lăsat. Prima parte am reușit să o parcurg, dar am observat că la partea asta de integrare cumva am nevoie de mai mult timp între exerciții, ca să se așeze lucrurile, pur și simplu, nu știu, restul a mers așa zilnic, așteptam, așteptam să ajung acasă să le fac. Acum trebuie să las timpul acela să treacă și să văd când, efectiv, da, pot să mă duc la meditația aia, să o iau, să o refac și am zis că e ok.
Le fac în timpul meu, cât mai durează nu știu, dar mă bucur, și mă bucur să văd că într-adevăr cel puțin cu tatăl meu comunic mai ușor cumva, sau mai bine zis nu mai suntem la fel de explozivi. Până acum explodam și ne încruntam, acum, nu știu, s-a așezat așa o oarecare înțelegere care n-am înțeles cum a venit, cum s-a pus, cum s-a așezat, dar e plăcută. Într-adevăr, simt că pot să spun, că mă aude, că-l aud și eu probabil și parcă nu mai reacționăm.
Asta îmi place cel mai mult. Simt că reacțiile așa cumva s-au dus și a rămas altceva în spatele lor. Și mulțumesc mult pentru program.”

Daniela:
„Bună, pot să mai zic eu doar câteva lucruri în completare la ce-ai zis mai devreme. Că eu când am început să fac meditații sau orice altă tehnică, până nu am ajuns la partea de vindecare a părților de copil din mine, ieșeau foarte greu la suprafață ce era de ieșit. Și acum, cumva, mai întâmpin partea asta, dar, într-adevăr, adevărata simțire și vindecare am simțit-o doar când am reușit să stau cu acel copil care a simțit foarte multă durere și eu, de care m-am deconectat inconștient, că, ca să pot să supraviețuiesc, asta a și fost așa cum sunt acum, dacă nu îl dădeam deoparte și, acum, cumva, simt că am resursele necesare sau tăria de caracter, cumva, ca să pot să-l susțin eu acum și să se deschidă, să-mi arate, de fapt, adevărul.
Și, într-adevăr, e multă durere reprimată în care am nevoie de timp, spațiu și timp, ca să pot să transform ce-i acolo. Dacă am grăbit procesul nu e bine, că e cu presiune și iese așa ceva care nu are de-a face cu vindecarea. Și sunt așa recunoscătoare că și acest, să zic, acest curs pe care l-am făcut acum cu tata, a venit cumva în completarea dorului de tata și copilul care a tânjit, de fapt, după el și l-am îndepărtat ca să nu mai sufăr, cumva.
A fost o chestie foarte inconștientă, că nici nu mi-am dat seama că am făcut asta, dar durerea, pentru mine, ar fi fost prea mare să recunosc că îl iubesc atât de mult atunci. Și m-am dus de partea lui mama ca să pot să trec peste. Și acum, cumva, iese la suprafață acea iubire enormă.”

Ioana:
„Bună, Anișoara! Bună seara tuturor! Vreau să zic că pentru mine este extraordinar de minunat acest proces. Mi-au plăcut foarte mult meditațiile, deși scurte, mi s-au părut foarte eficiente, adică nu mi s-a mai întâmplat la o meditație să intru atât de repede în meditație și să și vizualizez și să și procesez tot ce se întâmplă în meditație acolo. Și da, ce să zic, am dat drumul la foarte multe emoții și inclusiv au venit foarte multe lucruri care nu le știam.
De exemplu, la ultima, acum cu scrisoarea din partea tatălui, au venit niște chestii care nu știu de unde au venit. Da, pentru că, cumva, el, nu știu, în viața de zi cu zi nu le-a manifestat sau nu a zis niciodată așa ceva. Și, ce să zic, este foarte interesant până acum, foarte vindecător.
După cum spuneam, au ieșit foarte multe emoții. Le-am dat drumul și mulțumesc foarte mult. Și mulțumesc și celorlalți care sunt în grup.”

Alina:
„Foarte multe am descoperit, multe încă se mai așează de la sine. Pentru mine e foarte frumos programul. Mulțumesc, Alina!”

Andrada:
„Doamne, ce exercițiu minunat :) Mi-a apărut instant în fața ochilor reprezentarea celor două personaje din Frumoasa (partea feminină) și Bestia (partea masculină). După ce le-am corectat și le-am pus față în față, se priveau precum doi îndrăgostiți. S-au contopit într-adevăr într-o singură ființă. Când mă privește, mă simt bucuroasă și cu o stare de bine pe care nu o pot defini exact. Am căscat cu lacrimi întregul exercițiu și după. Mulțumesc!”

Delia:
„Ce frumoasă meditație! Mulțumesc!”